marți, 26 aprilie 2016

Message in a bottle

Din ce in ce mai des imi vine in minte scena rascrucilor din Oblio.
Sa ai atat de multe indicatoare si, paradoxal, nici un drum pe care sa o apuci.
Sa fii inconjurat si traversat de emotii contradictorii, fara sa stii pe care sa o pastrezi si pe care sa o lasi sa treaca.
Cumva, stii, ca toate indicatoarele merg in directii false, stii ca singurul indicator veritabil este cel din tine, indiferent ca ii spui subconstient, al saselea simt sau voce interioara. 
Stii ca drumul pe care il indica este cel mai abrupt, ca aici te pierzi si te regasesti, ca este presarat cu maracinii bataliilor intre tine si ego-ul tau crescut in doctrina societatii, si pietrele ascutite ale regretelor supelor caldute in care te-ai simtit comod pana acum. Dar, la fel de bine, stii ca pe drumul asta, visele tale isi fac carare cu maceta credintei ca vei reusi, pe drumul asta afli cine esti cu adevarat si cum poti deveni o versiune mai buna a ta, pe drumul asta te lasi condus de "a fi".
Aici realizezi ce iubesti cu adevarat si tot aici lasi un mesaj intr-o sticla pentru mai tarziu, pentru tine cel care va lua aceeasi cale.
Este inevitabil. Vei trece prin aceleasi vartejuri si vei avea picioarele sfasiate de aceeasi maracini si aceleasi pietre chiar daca vor purta un alt nume. Te vei lupta cu aceleasi himere si vei alege tot " a fi".
Si abia atunci vei gasi mesajul lasat acolo poate intr-o alta viata.
Si il vei simti al tau si te vei recunoaste si iti vei aminti ce si de ce iubesti.
Iti vei aminti ca iubirea este simpla si neconditionata, ca visele au o forta de neinvins si din nou, vei alege drumul abrupt, singurul adevarat ca sa te simti viu si diferit intr-o lume tuguiata.

 

duminică, 10 aprilie 2016

Cautari

" Oamenii se cauta. Se cauta neintrerupt. Zile. saptamani. Luni. Ani. Iar atunci cand se gasesc... se impiedica. Se impiedica unul de celalalt. De ei insisi. De orgolii, de asteptari, de temeri." - Alexandru Chermeleu
Ne-am obisnuit atat de tare cu regulile unei realitati pe care o acceptam ca fiind a noastra, incat atunci cand ne gasim nu mai stim.
Nu mai stim cum sa ne recunoastem. Nu il vedem pe celalalt ci doar imaginea lui reflectata de cutume si prejudecati.
De ce sa ridicam valurile si sa indepartam perdelele de fum ale "societatii" cand este mai simplu sa il inghesuim pe celalalt in tiparele prestabilite?
Ne simtim in siguranta, stim exact pe ce raft si in ce sertar sa il plasam. Asa am fost invatati si asa ne dam voie sa credem.    
Si ne complacem in supa calduta a societatii.
Chiar daca, undeva, adanc "ce-ar fi daca?" nu ne da pace.
Ne infranam dorinta de visare, dorinta de a descoperi si de a ne depasi limitele autoimpuse.
Nu vedem ca murim cate putin cu fiecare tipar, cu fiecare vis pe care il aruncam la cos.
Si poate ar fi momentul sa ne oprim din marsul orb in legiunea sociala, si sa privim.
Sa ne privim pe noi si sa-l privim pe celalalt in ochi. Adanc ca sa-i vedem sufletul.
Sa lasam teama sa treaca prin noi, sa acceptam ca ne este frica si, cu toate astea, sa ardem zidurile si sa riscam.
Sa riscam sa ne gasim unul pe celalalt, sa riscam sa iubim si sa nu judecam dupa alte standarde.
Nu exista o garantie, nu ne poate asigura nimeni ca drumul va fi lin, cel mai probabil nu, dar macar vom fi incercat.
Si vom fi visat si, poate, cu putin noroc, vom fi gasit ceea ce cautam.
Valoarea imateriala si atat de pretioasa a starii de bine, de altfel, de noi.
Si comfortul de a nu merge in directia prestabilita, ci oriunde te duc visele tale.


 

duminică, 13 martie 2016

In ce poveste traiesc?

Viaţa ta e o poveste. O poveste despre noi. - Catalin Manea
Astazi m-a intrebat cineva in ce poveste traiesc?
Timpul este o conventie si, implicit curgerea liniara a vietii.
Daca suntem dispusi sa acceptam existenta universurilor paralele, de ce nu suntem capabili sa realizam ca realitatea noastra a fiecaruia este creata char de noi.
Exista realitatea constientului colectiv, cea de fiecare zi, cea care ne agreseaza prin ecranul televizorului, prin valul de postari pe Facebook, si miile de stiri despre totul si nimic, dar dincolo de cotidian, exista realitatea pe care o proiectam.
Pentru ca, liberul arbitru, este sigura putere reala pe care o avem. Si aceasta modeleaza lumea.
Putem alege realitatea supei caldute a unui trai care "sa nu deranjeze" indiferent ce inseamna asta. Putem alege realitatea fricii, indiferent ca este vorba de teroristi, vecini agresivi, invazii extraterestre, sefi, razboiae mai mult sau mai putin iminente, interceptari, poltergeist, sau spirite ostile. Putem alege frenezia religioasa, morala cu miros de dulceata de trandafiri sau tocanita, "cariera" in multinationala, ochelarii de cal sau pe cei cu lentile roz, glamour original sau fake, sau...
Putem alege sa traim intr-o "poveste". Intr-o poveste fara Feti frumosi si Ilene Cosanzene, fara Zmei si capcauni, intr-o poveste in care ii privim in ochi pe cei care ii trec pragul, in care compasiunea este reala si rasaritul inseamna viata dincolo de " plec la birou". O poveste in care lumina strabate si ridica, o lume in care zambetele, lacrimile si magia sunt reale.
O lume atat de fragila si, paradoxal suficient de puternica pentru a te insoti neafectat in fiecare zi in cotidianul realitatii colective.
O poveste pe care o creezi si o cresti in fiecare zi, tu cu tine, pas cu pas, ignorand   sfaturile prefabricate, opinia majoritatii si falsa libertate de gandire.
Si, da, in lumea mea exista unicorni.