luni, 13 septembrie 2010

Dincolo de curcubeu

E o problema de spatiu locativ.
Uneori, simtim ca nu mai incapem in noi insine, e acceasi senzatie ca intr-un apartament prea mic, si mult prea inghesuit.
Si ne dorim sa evadam dincolo de noi, dincolo de cotidianul din noi, dincolo de curcubeu.
Nici macar nu stam sa analizam motivul pentru care e stramt in noi. Dar gasim rapid "vinovatii" inghesuielii din eul locativ: daca nu ma maritam cu tine acum 10 ani, poate acum aveam o vila pe malul oceanului si un seic la picioare, daca nu alegema job-ul asta, as fi fost acum in Top 300, daca nu mi-ar fi mancat soacra-mea ficatii, poate as fi fost si acum casatorit cu iubirea vietii mele, daca..., atunci...
Si e din ce in ce mai stramt in noi si nevoia de evadare creste. Odata cu ea creste si frustrarea si incercam sa parasim spatiul cel stramt.
Visam la un alt "eu" dincolo de curcubeu, un eu aerisit ca o plaja pustie, lipsit de inghesuiala din noi avand ca unica decoratiune briza linistita a unui ocean fara furtuni. 
Si, uneori,  incercam sa evadam.
In drumul nostru spre iesire ne impiedicam de amintirea zilei in care "el" a facut cerea in casatorie, de sentimentul de bucurie din ziua in care am acceptat job-ul de care ne plangem astazi, de gustul ciorbei pe care il facea soacra si, cumva, ne oprim.
Si realizam ca, poate, nu ar fi rau sa facem putina ordine in spatiul atat de cunoscut.
Sa ne asumam deciziile luate de-a lungul timpului si sa extragem din ele doar ce ne este util, sa ne infruntam sentimentele si sa alegem doar ce ne poate duce inainte, sa atarnam poverile de la munca in copacul din fata usii si sa ne scuturam de poverile de la ceilalti.
Iar la finalul curateniei generale, s-ar putea sa realizam ca avem mai mult spatiu decat ne-am fi inchipuit si ca de la ferestre se vede curcubeul. Atat de aproape incat ne putem inveli in culorile lui. Si ca, de fapt, fericirea pe care o asteptam de la ceilalti o purtam in noi .
Tacuta, nestiuta si la fel de proaspata ca un curcubeu dupa o ploaie de vara    

marți, 26 ianuarie 2010

Rascruci

"L-am rugat pe Dumnezeu sa nu-mi dea mai mult decat pot duce. Mi-as fi dorit sa nu aiba atata incredere in mine" - Maica Tereza
Intr-o lume a cailor intortocheate, rascrucile de drumuri sunt din ce in ce mai dese.
Ajung sa ma intreb daca nu cumva am nimerit in Padurea fara Rost si cineva amesteca piesele din viata mea scapand printre degete drumurile continui.
Fiecare alegere duce catre drumuri in constructie, cai nebatute si alte rascruci.
Uneori, gandul ca totul nu este decat o incercare divina, este reconfortant, mai ales atunci cand simt in palme spinii.
Dar mi-as dori ca drumul sa dureze mai mult si rascrucile sa nu fie atat de abrupte. Si mi-as dori sa intrezaresc macar ce este dincolo de suisuri si coborasuri, dincolo de lupta cu frica, in spatele barierelor si dincolo de mine insami.
Si sper ca ceea ce este dincolo de ultima rascruce sa merite genunchii juliti, zgarieturile din palme si taieturile adanci ale indoielii.
Sper ca dincolo sa fiu eu, altfel dar tot eu.