marți, 10 martie 2009

Moralitate

"Moralitatea este instinctul de turmă al individului" - Nietzsche
Si ce ne invata instinctul de turma?
Sa negam realitatea.
Sa ne fie rusine de sentimentele noastre.
Sa ne ascundem orice gand care nu cadreaza cu standardele stabilite de altii.
Sa nu reactionam altfel decat ni se permite.
Si uite asa ne invatam sa il practicam pe "sa nu" departe de ochiul vigilent al moralitatii.
Asta in timp ce "morala" se lafaie degustand telenovele lacrimogene in care eroul pozitiv are intotdeauna dreptate si "calea cea dreapta" invinge.
Turma dicteaza: ce sa credem, la ce zei sa ne inchinam, cine sa conduca in familie sau in societate, ce e normal si ce nu.
Sa te fereasca Sfantu' sa incalci perceptele morale si tiparele acceptate.
Ni se pare normal ca un barbat sa-i spuna unei femei " am vrut sa vad cum e", "vreau o relatie fara obligatii", "cu ea a fost doar o aventura, nimic serios" dar nu si contrariul.
Din punctul de vedere al societatii, spectacolele de de striptease masculin de 1 si 8 Martie reprezinta suprema expresie a gandirii liberale.
In rest, cum sa-i spui lui X " am vrut sa vad cum e" sau, si mai rau, "mda, a fost dragut, dar nu ma intereseaza sa continuam".
Iar daca vorbesti deschis despre fanteziile tale, eticheta cu "radioactiv" este atasata imediat.
Devenim "vampiri emotionali", ne ascundem de lumina propriilor noastre trairi transformandu-le in pacate din a caror seva ne hranim la adapostul promiscuitatii.
"Ei" nu recunosc ca s-au saturat de tocanita de acasa dar frecventeaza locuri mai bine mirositoare, pozand insa in "familist model" conform standardelor, "ele" isi bronzeaza fizicul la solarii scumpe utilizand cu nonsalanta cardul "lui" iar CTC-ul bronzului este facut de un "el" dragut, student si fara parale dar ii jura "lui" dragoste eterna si polemizeaza acerb cu oricine incearca sa demonstreze contrariul.
Se vorbeste despre nunta de argint, aur sau diamant, dar nimeni nu are curajul sa recunoasca plictiseala si instrainarea, drumurile paralele sau adulterul.
Ne strigam "fericirea" iar frustrarile le ascundem in fundul cestii de cafea bauta cu cea mai buna prietena.
Ne agatam de "celula" societatii lasand neimplinirile sa ne macine vampirizandu-ne.
Si asta in timp ce adevarul ne sta la indemana. Dar "nu se face sa spui ca...".
Ba poate ca da.

joi, 5 martie 2009

A doua cafea

Astazi mi-am luat din nou fotoliul si cartile de Tarot in primire.
Am intors o singura carte: Roata destinului.
E cartea pe care o intrsectam din ce in ce mai des in ultima vreme fara ca macar sa ne dam seama ca o facem.
Fortam norocul in fiecare zi: mergem la vot si punem stampila cum am da cu banul, ne lasam angrenati intr-un vartej de false prietenii si relatii de conjunctura, lasam dragostea sa ni se scurga printre degete si ne agatam de "realitatea" unor relatii "respectabile".
Apoi ne intrebam mirati unde a disparut zambetul diminetii, de ce am ajuns la Xanax si de ce inghitim pe nemestecate telenovele si filme made in Bollywood.
Si iar intoarcem aceeasi carte asteptand un raspuns si o promisiune de fericire.
Suntem indignati ca Fericirea se lasa asteptata, uneori o viata, suntem nereabdatori si pretindem ca ni se cuvine.
Din pacate ni se cuvine doar ceea ce ne oferim noi singuri. Nimeni nu este dator sa ne faca pe noi fericiti. Dar noi putem.
Putem incepe prin a invata sa ne bucuram de lucrurile marunte: de florile din fereastra pe langa care treci in fiecare zi, de pescarursii planand deasupra Dambovitei, de apusul soarelui peste oras si de oamenii frumosi pe care ii intalnim.
Putem incepe prin a ne inconjura de pozitivism, prin a ne debarasa de uratenia morala si prin a privi in noi insine si a ne accepta.
Abia atunci vom intelege si accepta Roata destinului si, poate, vom invata sa o folosim.