miercuri, 18 octombrie 2017

Noi vs cerere si oferta

In lumea cererii si a ofertei, paradoxal, cele mai valoroase lucruri sunt gratis.
Le dam si le primim uneori in fiecare zi, dar, rareori suntem constienti de ele.
Si, de cele mai multe ori, incercam sa le cumparam.
La fiecare colt de strada se vand si se cumpara vise.
In fiecare intersectie compasiunea este scoasa la mezat.
In birourile opulente se negociaza suflete la pachet.
In fiecare zi incercam sa definim fericirea, in fiecare zi ne mintim masurandu-ne stupid gradul de fericire afirmata in pagini de socializare.
Avem stocuri de zambete si mostre de gandire pozitiva insirate frumos pe umerasele unui acut sentiment de gol.
Ne dorim organic sa fim o versiune mai buna a noastra, fara a sti exact cine suntem.
Alergam cu sufletul la gura catre "supermarketul" de fericire promis de reclame si trenduri.
Ne batem in numarul de like-uri pe Facebook si statusuri sociale afirmate virtual, dar nu stim cum sa relationam intre patru ochi.
Inghitim discursuri motivationale si ne razboim in citate "cu miez", uitand sa privim in jurul nostru cu ochii nostrii.
Suntem atrasi de lumina incandescenta a fericirii trambitate in media.
Ne incolonam cuminti pe drumul "gandirii pozitive" si mergem cumini cu capul in jos si privirea oarba la cei de langa noi.
Ne inchinam la moaste sfinte dar ne lipseste credinta.
Suntem tristi, obositi, hipnotizati de promisiunea unui mai bine cumparat.
Pentru ca, in lumea cererii si a ofertei am fost invatati sa credem ca totul este de vanzare.
Si ne-am atrofiat instinctele.
Nu mai stim ca un zambet bandajeaza mai bine decat un Urgo, ca o imbratisare vindeca si ca o mana intinsa este mai puternica decat pare.
Uitam sa privim cerul si sa ascultam vantul noaptea.
Nu recunoastem compasiunea iar iubirea ne sperie. Nu avem tipare pentru sentimentele reale si intram in panica atunci cand nu le putem inghesui in cutii standardizate.
Cineva spunea ca ne cream singuri realitatea.
Si atunci, mai avem o sansa: sa ne oprim din goana mercantila si sa privim in jur si in ochii celor de langa noi.
Pentru ca, atunci s-ar putea sa descoperim ca tot ceea ce ne dorim este chiar aici.
Ca fericirea nu insemna utimul model de telefon, compasiunea si prietenii sunt reali  si ca iubirea este motorul lumii.
Si ca cele mai valoroase lucruri sunt cele pe care le daruim.
Si ca noi suntem demiurgii fericirii noastre.




marți, 26 aprilie 2016

Message in a bottle

Din ce in ce mai des imi vine in minte scena rascrucilor din Oblio.
Sa ai atat de multe indicatoare si, paradoxal, nici un drum pe care sa o apuci.
Sa fii inconjurat si traversat de emotii contradictorii, fara sa stii pe care sa o pastrezi si pe care sa o lasi sa treaca.
Cumva, stii, ca toate indicatoarele merg in directii false, stii ca singurul indicator veritabil este cel din tine, indiferent ca ii spui subconstient, al saselea simt sau voce interioara. 
Stii ca drumul pe care il indica este cel mai abrupt, ca aici te pierzi si te regasesti, ca este presarat cu maracinii bataliilor intre tine si ego-ul tau crescut in doctrina societatii, si pietrele ascutite ale regretelor supelor caldute in care te-ai simtit comod pana acum. Dar, la fel de bine, stii ca pe drumul asta, visele tale isi fac carare cu maceta credintei ca vei reusi, pe drumul asta afli cine esti cu adevarat si cum poti deveni o versiune mai buna a ta, pe drumul asta te lasi condus de "a fi".
Aici realizezi ce iubesti cu adevarat si tot aici lasi un mesaj intr-o sticla pentru mai tarziu, pentru tine cel care va lua aceeasi cale.
Este inevitabil. Vei trece prin aceleasi vartejuri si vei avea picioarele sfasiate de aceeasi maracini si aceleasi pietre chiar daca vor purta un alt nume. Te vei lupta cu aceleasi himere si vei alege tot " a fi".
Si abia atunci vei gasi mesajul lasat acolo poate intr-o alta viata.
Si il vei simti al tau si te vei recunoaste si iti vei aminti ce si de ce iubesti.
Iti vei aminti ca iubirea este simpla si neconditionata, ca visele au o forta de neinvins si din nou, vei alege drumul abrupt, singurul adevarat ca sa te simti viu si diferit intr-o lume tuguiata.

 

duminică, 10 aprilie 2016

Cautari

" Oamenii se cauta. Se cauta neintrerupt. Zile. saptamani. Luni. Ani. Iar atunci cand se gasesc... se impiedica. Se impiedica unul de celalalt. De ei insisi. De orgolii, de asteptari, de temeri." - Alexandru Chermeleu
Ne-am obisnuit atat de tare cu regulile unei realitati pe care o acceptam ca fiind a noastra, incat atunci cand ne gasim nu mai stim.
Nu mai stim cum sa ne recunoastem. Nu il vedem pe celalalt ci doar imaginea lui reflectata de cutume si prejudecati.
De ce sa ridicam valurile si sa indepartam perdelele de fum ale "societatii" cand este mai simplu sa il inghesuim pe celalalt in tiparele prestabilite?
Ne simtim in siguranta, stim exact pe ce raft si in ce sertar sa il plasam. Asa am fost invatati si asa ne dam voie sa credem.    
Si ne complacem in supa calduta a societatii.
Chiar daca, undeva, adanc "ce-ar fi daca?" nu ne da pace.
Ne infranam dorinta de visare, dorinta de a descoperi si de a ne depasi limitele autoimpuse.
Nu vedem ca murim cate putin cu fiecare tipar, cu fiecare vis pe care il aruncam la cos.
Si poate ar fi momentul sa ne oprim din marsul orb in legiunea sociala, si sa privim.
Sa ne privim pe noi si sa-l privim pe celalalt in ochi. Adanc ca sa-i vedem sufletul.
Sa lasam teama sa treaca prin noi, sa acceptam ca ne este frica si, cu toate astea, sa ardem zidurile si sa riscam.
Sa riscam sa ne gasim unul pe celalalt, sa riscam sa iubim si sa nu judecam dupa alte standarde.
Nu exista o garantie, nu ne poate asigura nimeni ca drumul va fi lin, cel mai probabil nu, dar macar vom fi incercat.
Si vom fi visat si, poate, cu putin noroc, vom fi gasit ceea ce cautam.
Valoarea imateriala si atat de pretioasa a starii de bine, de altfel, de noi.
Si comfortul de a nu merge in directia prestabilita, ci oriunde te duc visele tale.


 

duminică, 13 martie 2016

In ce poveste traiesc?

Viaţa ta e o poveste. O poveste despre noi. - Catalin Manea
Astazi m-a intrebat cineva in ce poveste traiesc?
Timpul este o conventie si, implicit curgerea liniara a vietii.
Daca suntem dispusi sa acceptam existenta universurilor paralele, de ce nu suntem capabili sa realizam ca realitatea noastra a fiecaruia este creata char de noi.
Exista realitatea constientului colectiv, cea de fiecare zi, cea care ne agreseaza prin ecranul televizorului, prin valul de postari pe Facebook, si miile de stiri despre totul si nimic, dar dincolo de cotidian, exista realitatea pe care o proiectam.
Pentru ca, liberul arbitru, este sigura putere reala pe care o avem. Si aceasta modeleaza lumea.
Putem alege realitatea supei caldute a unui trai care "sa nu deranjeze" indiferent ce inseamna asta. Putem alege realitatea fricii, indiferent ca este vorba de teroristi, vecini agresivi, invazii extraterestre, sefi, razboiae mai mult sau mai putin iminente, interceptari, poltergeist, sau spirite ostile. Putem alege frenezia religioasa, morala cu miros de dulceata de trandafiri sau tocanita, "cariera" in multinationala, ochelarii de cal sau pe cei cu lentile roz, glamour original sau fake, sau...
Putem alege sa traim intr-o "poveste". Intr-o poveste fara Feti frumosi si Ilene Cosanzene, fara Zmei si capcauni, intr-o poveste in care ii privim in ochi pe cei care ii trec pragul, in care compasiunea este reala si rasaritul inseamna viata dincolo de " plec la birou". O poveste in care lumina strabate si ridica, o lume in care zambetele, lacrimile si magia sunt reale.
O lume atat de fragila si, paradoxal suficient de puternica pentru a te insoti neafectat in fiecare zi in cotidianul realitatii colective.
O poveste pe care o creezi si o cresti in fiecare zi, tu cu tine, pas cu pas, ignorand   sfaturile prefabricate, opinia majoritatii si falsa libertate de gandire.
Si, da, in lumea mea exista unicorni.

marți, 29 octombrie 2013

Venetia din noi

In fiecare dimineata ne privim in oglinda. Verficam. E bine? E bine. Apoi, din raftul de masti o alegem pe cea potrivita pentru ora zilei, intalnirea catre care ne ducem, colegii de serviciu, ceilalti soferi din trafic, "partenerii"de statii de metrou.
Apoi, inca o data: E bine? E perfect!
Ne-am obisnuit cu mastile in straturi successive, intr-atat incat incepem sa ne identificam cu ele.
Sunt masti guralive, persuasive, tacute, intelegatoare, evidente, disimulante, descurcarete, cu zambete largi si ochii mari, ironice, paranoice, blande si sarcastice. O lume exterioara de costume in spatele careia evoluam  in silentio stampa cu gandurile lovindu-se de un zid de mucava in incercarea disperata de a trece dincolo.
Un carnaval venetian perpetuu in care Colombina, Bauta si Moretto se pierd in marea de masti dambovitene, intre Mariute si Vasilachi, zei corporatisti si Capcauni, Zane si boiernasi, Feti Frumosi si comete media, Ilene Cosanzene si cersetori. O lume exterioara animata marcata de ochii tristi ai personajelor evoluand in luminile unor rampe nunai de ei stiute.
Un val care te ia pe sus intr-un periplu zilnic a capatul caruia ajungi din nou in fata unei oglinzi, uneori atat de obosit incat nu te mai ostenesti sa stergi zambetul fals. Executi aceleasi gesturi mecanice intr-un ritual predefinit si te marginesti la a suprapune un alt strat a doua zi. 
O zi, in care, in fata aceleasi oglinzi verfici: E bine? si stii ca, de fapt raspunsul e altul decat cel pe care il arunci in incercarea de a trece pozitiv peste inca o zi.
Raspunsul este ca ti-ai dori sa poti sa-ti scoti masca chiar si intr-o zi geroasa fara sa-ti pese ca nu iti va mai tine cald. Raspunsul este ca ti-ai dori sa zambesti pur si simplu pentru ca nici un machiaj nu te mai ingradeste, si ca ai vrea sa poti sa vezi prin mastile celorlati si sa poti privi atat de insistent incat sa vezi cum crapa si elibereaza alte chipuri captive. Si chiar ai putea incerca pentru ca, intre atatea masti nu va sti nimeni ca de fapt tu nu porti una.
Ai putea avea chiar norocul ca , in multime sa dai peste cineva ca tine, sa va opriti fata in fata sfidand dinamica si ritmul carnavalului inversand regulile jocului.
Pana atunci, insa, intinzi mana catre raftul cu masti, si.. e bine? E perfect!

miercuri, 2 februarie 2011

Simplu

Niciodata nu m-am intrebat de ce te iubesc.
S-a intamplat atat de firesc si cald incat m-am obisnuit imediat cu senzatia.
Astazi, insa, cumva, mi-am pus intrebarea: de ce?

Si raspunsurile au navalit ca apa calda la robinet, dimineata devreme cand vecinii inca nu s-au trezit.
Te iubesc, in primul rand, pentru ca ma suporti.
Te iubesc pentru ca esti acolo atunci cand toti ceilalti nu sunt.
Te iubesc pentru ca imi spui ca sunt puternica si pentru convingerea ta ca imi va reusi tot ceea ce imi pun in minte.
Te iubesc pentru ca imi lasi mie locul de la fereastra si pentru ca ma aduci cu picioarele pe pamant chiar si atunci cand eu nu vreau.
Te iubesc pentru ca ma certi atunci cand esti ingrijorat si pentru ca accepti toata colectia din cutia cu maimute.
Te iubesc pentru ca ai daramat pe rand toate barierele in spatele carora ma retrageam si pentru ca mi-ai demonstrat ca nu am intotdeauna dreptate.
Te iubesc pentru "buna dimineata "si pentru "noapte buna ".
Te iubesc pentru ca ai trecut dincolo de aparente si nu ti-a pasat de cei care nu ne-au acordat nici o sansa.
Te iubesc pentru ca faci ca totul sa para la fel de natural ca rasaritul de soare.

Te iubesc pentru ca esti tu.
Simplu, nu?

luni, 13 septembrie 2010

Dincolo de curcubeu

E o problema de spatiu locativ.
Uneori, simtim ca nu mai incapem in noi insine, e acceasi senzatie ca intr-un apartament prea mic, si mult prea inghesuit.
Si ne dorim sa evadam dincolo de noi, dincolo de cotidianul din noi, dincolo de curcubeu.
Nici macar nu stam sa analizam motivul pentru care e stramt in noi. Dar gasim rapid "vinovatii" inghesuielii din eul locativ: daca nu ma maritam cu tine acum 10 ani, poate acum aveam o vila pe malul oceanului si un seic la picioare, daca nu alegema job-ul asta, as fi fost acum in Top 300, daca nu mi-ar fi mancat soacra-mea ficatii, poate as fi fost si acum casatorit cu iubirea vietii mele, daca..., atunci...
Si e din ce in ce mai stramt in noi si nevoia de evadare creste. Odata cu ea creste si frustrarea si incercam sa parasim spatiul cel stramt.
Visam la un alt "eu" dincolo de curcubeu, un eu aerisit ca o plaja pustie, lipsit de inghesuiala din noi avand ca unica decoratiune briza linistita a unui ocean fara furtuni. 
Si, uneori,  incercam sa evadam.
In drumul nostru spre iesire ne impiedicam de amintirea zilei in care "el" a facut cerea in casatorie, de sentimentul de bucurie din ziua in care am acceptat job-ul de care ne plangem astazi, de gustul ciorbei pe care il facea soacra si, cumva, ne oprim.
Si realizam ca, poate, nu ar fi rau sa facem putina ordine in spatiul atat de cunoscut.
Sa ne asumam deciziile luate de-a lungul timpului si sa extragem din ele doar ce ne este util, sa ne infruntam sentimentele si sa alegem doar ce ne poate duce inainte, sa atarnam poverile de la munca in copacul din fata usii si sa ne scuturam de poverile de la ceilalti.
Iar la finalul curateniei generale, s-ar putea sa realizam ca avem mai mult spatiu decat ne-am fi inchipuit si ca de la ferestre se vede curcubeul. Atat de aproape incat ne putem inveli in culorile lui. Si ca, de fapt, fericirea pe care o asteptam de la ceilalti o purtam in noi .
Tacuta, nestiuta si la fel de proaspata ca un curcubeu dupa o ploaie de vara